Am obosit

Am obosit să-mi pese, să vreau să-mi fie bine, să-mi doresc ceva mai bun, să sper că ceva se va schimba. Am obosit să fiu altfel doar pentru că cine sunt eu sperie oamenii din jur. Am obosit să tot cred că e ceva în neregulă cu mine, și că eu sunt de fapt cea care greșește. Am obosit sa încerc să fiu altceva doar de dragul normalității.

Sunt sătulă de prejudecățile societății normale și de reguli nescrise care ne conduc. Sunt sătulă de oamenii care nu știu să aprecieze încrederea pe care le-o acorzi și la sfârșitul zilei sunt în stare doar să te calce în picioare cu zâmbetul pe buze, pentru că pur și simplu pot să facă asta.

M-am plictisit de oamenii fericiți din jurul meu care mă fac să-i urăsc fără să-i cunosc doar pentru simplul fapt că au parte de ceva frumos, de ceva plăcut, de ceva ce eu, aparent, nu sunt în stare sau nu merit să am. M-am plictisit de zilele cu soare în care străzile sunt pline de îndrăgostiți cărora nu le pasă de nimeni și de nimic.

Am obosit, pur și simplu, am obosit… Nu mai vreau și nu mai pot…

Și plouă

Și-atunci a început să plouă…

Era o zi frumoasă, o zi nouă, un oraș nou plin de posibilități. Era o viață nouă, puțin înfricoșătoare dar minunată. Sau cel puțin așa credea sau cel puțin așa îi plăcea să creadă. Și-atunci a început să plouă…

La început au apărut câțiva nori, puțin întunecați dar nu atât de încărcați. Și încet încet au acoperit soarele și cerul. Frunzele au început să tremure sub atingerea vântului de toamnă. Dar ea nu s-a speriat, pentru că nu știa că va începe ploaia.

Și-a așteptat, a tot sperat că soarele își va face din nou apariția pe cerul gri și trist. Și-a așteptat… Minutele s-au transformat în ore, orele în zile, zilele în luni. Și ploaia tot nu se oprea…

Și plouă în continuare. Până și speranța unei zile cu soare a dispărut. Și chiar dacă o să apară soarele, cerul va plânge în continuare…

Trezește-te!

Să iubești pe cineva fără să îți fie frică de momentul ăla, care poate sau nu să existe în viitor, în care va pleca, în care se va decide că nu te mai vreau, sau că nu mai poate să îți accepte toate defectele, și crizele de gelozie nejustificate, și impresiile greșite legate de acțiunile lui, e atât de greu, aproape imposibil.
Și când te gândești că nu poți face nimic să împiedici acel moment, poți poate doar să-l amâni un pic. Sau poate că poți și să-l faci să dispară pentru totdeauna, dacă încerci măcar o zi să nu mai gândești ca tine. Ceea ce este, recunosc, foarte complicat. Pentru că așa ești tu, și nu vrei sub nici o formă să nu mai fi tu, pentru că îți pierzi din farmec, crezi tu.
Și te gândești că cel de lângă tine ori te acceptă așa cum ești ori pleacă. Dar ție nu-ți convine, pentru că nu vrei să plece, pentru că îl iubești, sau poate doar ți-e frică de singurătate.
Dar nu, tu chiar iubești, și nu vrei să faci nimic greșit, și îți calculezi acțiunile și vorbele, până în momentul în care calculezi chiar și ce răspunsuri ar trebui să primești de la celălalt, și nu îți dai seama că asta este cea mai mare greșeală a ta.
Pentru că, atunci când ai așteptări de la oameni, greșești, pentru că nu există doi oameni care să gândească și să reacționeze la fel în toate situațiile.
Așa că ori îți bagi mințile în cap, ori alegi să rămâi singur, ca să nu mai ai bătăi de cap, deși nici varianta asta nu îți convine. Habar n-ai ce vrei!

Așadar

Știm cu toții că, teoretic, nu ar trebui să permitem trecutului să ne invadeze prezentul și să ne strice șansele de a avea un altfel de viitor. Dar la fel de bine știm cu toții că este cam imposibil să ignorăm ce-a fost, mai ales când acel ceva a fost urât, ne-a ruinat, ne-a stricat percepția asupra vieții și asupra oamenilor.

Câteodată confundăm precauția cu pesimismul, deși în realitate, sunt două emoții diferite. E adevărat că nu putem presupune de la început că toți oamenii sunt la fel, dar când știi că s-a întâmplat o dată, ți-e frică, te gândești că sunt șanse să se mai întample o dată. Și așa ajungi să devi paranoic, gelos, să te gândești că te înșeală, că te minte, că altă explicație logică nu există. Și uite așa se duce dracu tot.

Și la sfârșit tot tu ești victima, deși singur te-ai adus în situația asta. Tu ești singurul vinovat pentru starea de căcat în care ai intrat, iar.

Așa că cel mai indicat ar fi să îți dai două palme și să te gândești că mai există și oameni deosebiți, chiar dacă nu îi găsești la fiecare colț de stradă. Și că poate, totuși, ai reușit să găsești acea persoană deosebită și să faci tot posibilul să nu strici ceva frumos doar pentru că ai obiceiul să împarți firul în 14.

Disperat și singur

Când ești singur și disperat și ți-e frică să nu rămâi singur și disperat până la adânci bătrâneți, tinzi să îți cauți jumătatea în orice om ce apare nou în viața ta, chit că acel cineva nu ți se potrivește de nici o culoare, si nu are nimic în comun cu tine. Dar tu pentru că ești disperat și singur, nu mai vezi nimic, decât că acel cineva e la fel de disperat și singur ca și tine.

Și de-aici, te chinui, și te dai de trei ori peste cap, cu speranța că o să se lege ceva. Și poate se leagă, că deh, sunteți doi disperați și singuri, măcar să fiți disperați împreună. Si poate ține ceva vreme toată treaba asta, o lună, două, cine știe. Dar la un moment dat acel cineva își va da seama că tu de fapt nu ești așa cum te-ai prezentat, și că tu de fapt erai doar singur și disperat și ai fi încercat orice să schimbi acest aspect. Așa că te-ai prefăcut că ești ceea ce-și dorea persoana respectivă.

Și se strică tot. Pentru că ești prost. Că dacă te ducea și pe tine capul, poate că stăteai puțin și analizai situația. Și poate că dacă ai fi puțin mai bărbat decât ești, n-ai mai sta să plângi noaptea în pernă că ești singur și trist. Și poate că dacă ai face toate astea, ai reuși să găsești pe cineva cu care chiar să te înțelegi și cu care să fi compatibil. Dar tu ești prost, și ca și cum asta nu ar fi de ajuns, mai ești și fudul și nu vrei să recunoști că ești prost.

Și nu doar faptul că nu recunoști mă irită, ci faptul că te bați cu pumnii în piept că tu ești băiat deștept… Mi-e scârbă de oameni ca tine…