Minunea mea

Sunt fericită. Și mă simt bine. Dacă îmi spunea cineva acum doi ani că voi ajunge să spun asta, aș fi râs în hohote. Dar, acum pot să spun sincer că sunt fericită. Sunt obosită, dar sunt fericită.

Am ajuns în punctul în care fericirea mea, nu mai este doar a mea. Este a noastră. Și e atât de bine să împarți fericirea cu cineva. Este minunea mea și sunt fericită.

Rautate

Având în vedere că afară plouă/ninge, la servici activitatea e în ton cu vremea, ca să nu pierd timpul aiurea, am zis să caut și eu câteva blog-uri, să văd ce mai are de spus unul, altul. M-am decis să încep cu blog-uri ale concetățenilor mei, mă declar dezamăgită, sau poate nu știu eu unde să caut.

Am observat că noi când scriem, trebuie să fim răi, acizi, cinici. Nu vreau să citesc așa ceva, un blog plin de cuvinte “grele”, “mișto-uri” și cârcoteli. M-am cam săturat de atâta răutate. Pe stradă, la servici. Cumva, s-a creat impresia că dacă ești rău și te iei de alții la tine acasă (pe blog), ești șmecher, ești mișto si cool.

Deprimant.

Și vă mai mirați că ne merge atât de “bine”.

Lasă, bine că am Kindle, citesc o carte și-mi trece.

Mi-e frică

Mi-e frică, de un moment, de momentul în care vei decide că vrei să pleci. De momentul în care totul se va sfârși, mai repede decât a început. Mi-e frică și nu știu ce să fac, cum să reacționez, cum să mă comport ca nu cumva acel moment, de care îmi e frică, să nu vină mai repede.

Se spune că de ce ți-e frică, nu scapi. Și totuși nu pot să-mi fac gândurile să zboare în altă parte. Mi-e frică, de un moment, de momentul în care am să te pierd.

Dar cine zice că acel moment va veni? Nimeni, și totuși mie tot îmi e frică. Mi-e frică pentru că până acum, acel moment a venit mereu. A venit, a plecat, eu am rămas, nu aceeași, dar am rămas, cu inima făcută bucăți din ce în ce mai mult. Cred că mereu mi-a fost frică, de acel moment, dar acum, dacă este posibil, îmi este cel mai frică.

Și mă lupt cu frica, mă ascund în fața unui zâmbet. Mă ascund și mă mint că totul o să fie bine, și mi-e frică. Mi-e frică de tine…

Scrisoare

I_want_to_be_lovely_by_Amour_de_DanteÎn mod normal, aș începe cu binecunoscutul si clasicul “dragă”, dar cumva în acest context, mi se pare un lucru inutil, un cuvânt rece și impersonal, știu că pare ciudat, dar mie nu-mi transmite nimic și sunt convinsă că nu mă va ajuta deloc să-mi exprim sentimentele cum trebuie. Așadar, nu voi începe cu nimic, voi avea doar cuprins și încheiere.

N-am mai scris de mult o scrisoare, cel puțin nu una clasică, pe hârtie, cu un stilou pe care trebuia să-l reîncarc periodic din călimara cu cerneală, cu eticheta pătată. Un stilou din care, dacă nu erai atent, curgeau picături albastre, și-ți împodobeau foaia cu lacrimi de cerneală. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nici măcar una electronică nu am mai scris de mult, sau poate că niciodată. Și aș fi vrut ca aceasta, pe care o scriu acum, către tine, să fie pe hârtie, să o pun într-un plic și să mă plimb până la prima cutie poștală, cu inima cât un purice, și să aștept zile întregi, sau poate chiar săptămâni, un răspuns.

Ador mirosul pielii tale dimineața și momentele în care visezi și tresari din când în când, și-atunci te-ating ușor, cu vârful degetelor, de frică să nu te trezesc, pentru că vreau să-ți fur toate coșmarurile.

Dacă mă întrebi, nu aș putea să-ți spun de unde mi-a venit ideea să-ți scriu, când pot foarte ușor să-ți vorbesc despre toate astea. Sau poate nu… Sau poate atunci când te văd, stând în fața mea, cu ochii tăi verzi-căprui, mă pierd, îmi fug cuvintele din minte, se împrăștie pe jos și calc pe ele fără să-mi dau seama. Și-atunci, am zis să scriu, când mă gândesc la ce vreau să-ți spun, să iau creionul (în cazul ăsta, tastatura) și să scriu.

Ador să adorm lângă tine. Mă simt în siguranță, calmă, linistită, iar momentele în care mă așez în pat și nu ești lângă mine, sunt singurele momente în care îmi doresc ca timpul să treacă mai repede. Să adorm, ca măcar în vise să te am lângă mine, să fi al meu.

Și uite că iar am încercat să scriu tot ce-mi trece prin cap, și n-am reușit să exprim nici măcar jumătate din toate lucrurile pe care le simt. Pentru că dacă stau să mă gândesc mai bine, nu cred că există cuvinte care să exprime cu adevărat ce simt, sau prin ce trec. Tot ce pot să fac este să încerc și să sper că mă fac înțeleasă măcar pe jumătate.

Cred că a venit momentul să închei, și iar nu pot să folosesc expresiile clasice, așa că voi încheia pur și simplu.

Am obosit

Am obosit să-mi pese, să vreau să-mi fie bine, să-mi doresc ceva mai bun, să sper că ceva se va schimba. Am obosit să fiu altfel doar pentru că cine sunt eu sperie oamenii din jur. Am obosit să tot cred că e ceva în neregulă cu mine, și că eu sunt de fapt cea care greșește. Am obosit sa încerc să fiu altceva doar de dragul normalității.

Sunt sătulă de prejudecățile societății normale și de reguli nescrise care ne conduc. Sunt sătulă de oamenii care nu știu să aprecieze încrederea pe care le-o acorzi și la sfârșitul zilei sunt în stare doar să te calce în picioare cu zâmbetul pe buze, pentru că pur și simplu pot să facă asta.

M-am plictisit de oamenii fericiți din jurul meu care mă fac să-i urăsc fără să-i cunosc doar pentru simplul fapt că au parte de ceva frumos, de ceva plăcut, de ceva ce eu, aparent, nu sunt în stare sau nu merit să am. M-am plictisit de zilele cu soare în care străzile sunt pline de îndrăgostiți cărora nu le pasă de nimeni și de nimic.

Am obosit, pur și simplu, am obosit… Nu mai vreau și nu mai pot…